Poet al abstracţiunii pure şi inventator al unei maşini ficţionale ce procesează irealul, Teo Chiriac face figură aparte în poezia basarabeană de azi. Nimic nu-l înregimentează, nu-l aduce sub generice sau etichete comune, nu-l „topeşte” în anonimatul proteguitor al găştii. Nedespărţit în viaţă de Arcadie Suceveanu, care este un trubadur al sentimentelor pline şi imediate, Teo Chiriac se situează, prin discursul său, de cele mai multe ori grav (ori doar simulînd gravitatea…) şi expurgat de senzual, la alt pol al simţirii poetice. Discreţia pare regimul preferenţial al poeziei sale, cu precădere livrescă şi fixată pe cerebral.

Înainte de a începe disocierea textului lui Nicolae Dabija, îmi trece prin minte o declaraţie de anticipare: accept cu seninătate şi subscriu tuturor opiniilor pozitive, tuturor aplauzelor şi ovaţiilor aduse romanului. Mi se pare absolut firesc ca atunci cînd omul este extaziat de ceva să-şi valorifice energia pozitivă, împărtăşind-o altora.

Mai mult, eu sînt de acord şi cu criticii care au aplaudat doar în surdină, şi cu cei care au găsit de cuviinţă să nu se pronunţe (cu toată gama, bogată de tot, a interpretării polisemantice a acestor tăceri).